Inainte de a ne lega de privati si de a spune ca facem evaziune ar fi mult mai bine daca s-ar uita statul in ograda proprie si ar face curatenie.

De exemplu CJ Mures.Politicienii care conduc CJ Mures ( sefi de CJ si consilieri judeteni)  ar explica de ce dracu ne fura banii facind “evaziune” , iau niste bani, adica ii fura, ca nu am nici un fel de contract semnat cu ei si nu stim ce fac cu ei , adica ii ascund pentru ca ce anume este acest lucru cind furi banii si nu explici nimanui de ce finantezi

AEROPORTUL TRANSILVANIA.

Intre 2004 si 2011 avem total subventii aeroport transilvania : 89.610.605 RON .  Venituri perioada 2004-2011 : 15.017.937 RON.

Eficienta : - 74.592.668 RON . Adica la cursul actual , fara rata inflatiei adaugata avem minus 17,2 milioane de EURO pentru 2004-2011 .

Si stiti ce au facut marea majoritate a  consilierilor  judeteni unul mai destept ca altul in frunte cu sefa suprema doamna Lokodi ?

Da, ati ghicit : au aprobat alti bani si alte gauri pentru aeroport in bugetul 2012 din banii nostri.

Cu banii aruncati aiurea pe un aeroport ce ar trebui sa fie privat se putea asigura o scadere a impozitelor si taxelor, adica sa ne ramina celor care dam banii la stat fara voia noastra mai multi bani si sa decidem noi ce vrem sa facem cu ei.

Culmea este ca asa zisii USListi tac ca mitza in papusui. TOTI. Nici nu cred ca vreodata penelistul consilier  judetean la al nspelea mandat va face scandal avind in vedere ca este subcontractor al IZOREP, firma care are autorizatia de a afectua lucrari pe aeroporturi , dar care a subcontractat vreo 1500000 lei din contract firmei consilierului judetean penele.

De la colegii lui Porutiu nu poti astepta prea multe. Unul scrie vreo 13 pagini de raport de activitate pe 2011, dar uita sa spuna citi bani publici a invirtit si minarit prin Energo PLus .

Domnul Filimon, desi isi arata stima si respectul pentru pozitiile mele, totusi nu face nimic pentru a arata acelasi respect fata de banii dati de noi fraierii, care muncim sa platim taxe si impozite din contracte obtinute in cea mai concurentiala piata, adica cea a afacerilor pe internet.

Mai este consilier judetean de la UDMR si un sef la Romcab , unde nu cred ca domnul Proszer ar fi de acord sa ia banii si sa faca investitii “eficiente” de genul celei cu aeroportul.

Despre cei din PSD , Dumnezeu cu mila. Iliescu , tatucul lor are grija de ei, ca sperante sa respecte banii oamenilor de la comunisti nu prea sunt sanse.

Vorba din strabuni zice ca ce tie nu iti place altuia nu face. Daca nu iti place sa ti se fure banii din buzunar sau sa ti se ceara pentru ceva, iar dupa ce se cheltuie sa vezi ca se folosesc pentru altceva, atunci rog frumos sa nu faceti acelasi lucru cu banii mei. Lasati-mi banii in buzunar si aleg eu aeroportul de unde sa zbor.

Daca vor membrii vostri de partid sa ii dea si sa dea citi mai multi atunci nu au decit.

Si mai este un lucru lipsit de transparenta. Pe situl aeroportului nu apare nicaieri nimic transparent, asa cum nu apare nici pe situl CJ Mures. De exemplu stiati ca exista o familie in cadrul aeroportului Tirgu Mures care duce acasa lunar vreo 16000 lei , adica salarul a trei membrii a acelei familii ?

Daca este adevarat, iar presa mureseana libera si profesionista sunt sigur ca va ancheta, atunci pot sa le spun domnilor consilieri in frunte cu doamna marea sefa Lokodi, care doreste inca un mandat de sef la CJ aka de lucrator la stat pe banii contribuabililor asa cum a facut toata viata,  ca un cadru didactic doctor cistiga dupa 15-20 de ani de experienta vreo 900 lei pe luna, iar in privat ca sa duci acasa 3 salarii a 16000 de lei in Mures, trebuie sa fii foarte tare si norocos si competitiv .

In timp ce o fundatie privata, care ofera servicii speciale cu rezultate deosebite nu are parte de o amarita de finantare de 100000 EUR pe an, iar parintii care au copii autisti au primit vestea zilele acestea ca nu au decit sa isi duca copii in sistemul de stat vai de capul lui, pentru ca cel mai performant serviciu de recuperare din judet isi inchide portile.

Sa mergeti sa ii votati. Tot ei vor fi, doar ca se vor roti. Unii  se vor face ca sunt la putere, iar altii ca fac opozitie, dar de fapt sunt aceeasi evazionisti : iau banii fara voia noastra si fac ce vor fara sa ne intrebe si se fac ca sunt saraci si ca le pasa de noi.

In loc de la revedere va rog dragi consilieri si sefi de consilieri sa aveti parte de ceea ce va doresc parintii copiilor autisti, iar din partea contribuabililui Dan MAȘCA numai …

Trist este ca presa locala, plina de reclama platita si din banii mei via Primaria Tirgu Mures nu a venit cu nici un fel de analiza sau nu a cerut celor care s-au laudat la deschidere ce mare brinza au facut din banii altora, in cit timp se va recupera si cine raspunde daca asa ca Energomur SA  noul cinema  va intra in faliment ? Presupun ca nimeni, deoarece asa este bine.

Nimeni nu a intrebat care este planul de afaceri si cum isi permite sa faca concurenta Primaria intr-un domeniu in care activeaza exclusiv firmele private si daca in afara de acest cinema cu acesti bani risipiti nu se puteau face alte lucruri cu impact mult mai mare sau eventual sa se scada cu un ban taxele platite ?

Poate la urmatorul cinema din bazinul olimpic acoperit. Este la moda cinema subacvatic, ca doar bani sunt garla si se fac usor mai ales cind sunt munciti pe bune si cu mari sacrificii.

Spor la cinema-uri.

A mai aparut recent in piata si zvonul ca Ciprian Dobre va candida la Primaria Tirgu Mures, desi cel care spera de la PSD nu a spus ca nu va candida.

In acest fel ar fi foarte interesanta competitia, iar voturile luate de cei doi candidati ai USL ar putea sa inceapa sa ii creeze mici probleme actualului primar Florea, care se spune ca sta bine in sondaje si nu are nici cea mai mica grija ca  nu va cistiga inca un mandat.

Oricum vom avea aceeasi Marie cu alta palarie pentru ca fata de acum citiva ani in urma avem doar fostul sef de la PNL Tirgu Mures,acum in functia de secretar executiv a PSD Mures, iar Ciprian Dobre din fost candidat la CJ Mures, posibil candidat la Primaria Tirgu Mures. Nici un lider nou in 4 ani.

Votul meu ramine acelasi : ii voi vota pe toti sa nu se supere.

Pina cind aberanta lege a partidelor politice nu va fi schimbata astfel incit sa nu fii nevoit sa te rogi si sa pierzi timp si bani in a stringe 25000 de semnaturi   din 18 judete pentru a face un Partid al tirgumuresenilor, pina atunci sansele de a avea altfel de competitie decit cea intre actualele partide gasca fara de concurenta la locale se vor rasfringe asupra cetatenilor deoarece politicile publice create de consilierii locali ai acestor partide vor fi la fel de profesioniste ca pina acum. Adica deloc.

Spunea ca la intilnirea avuta la minister in ceea ce priveste noua lege a sanatatii  ca in decursul anilor casa de asigurari de sanatate a statului, unica de altfel, nu a fost transparenta, nu a platit la timp, nu au ajuns la casa toti banii contribuabililor etc.

Dupa inca vreo 2-3 propozitii a venit cu o afirmatie soc : nu cumva ca asigurarea de sanatate obligatorie sa fie acordata privatilor, ci mai bine sa fie tot la stat.

Asta dupa ce a fost “mingaiata” de casa statului o multime de ani vine si cere sa fie “mingiiata” in continuare.

Sunt sigur ca respectivul sef al asociatiei medicilor de familie nu avea habar ca in Elvetia sunt 90 de case private si ca statul nu are rost sa fie in schema, deoarece a aratat zeci de ani cum poate sa fure fara sa dea raport nimanui.

Cred ca merita sa faci reforme ale sanatatii cu astfel de “meseriasi” .

O sa ne fie bine celor care nu mai vrem sa avem de a face cu serviciile de asigurari de sanatate denaturate ale statului.

Trebuie sa recunosc ca gindurile mele au fost de “bine” , mult, mult “bine”  in momentul in care niste oameni, care imi fura din proprietate luindu-mi banii prin taxe si impozite, cheltuindu-i pentru a sustine niste regii autonome, care nu au de ce sa fie sustinute din bani publici,  isi permit sa imi transmita prin aceste decizii de “transparenta maxima”  : “Fraiere, iti luam banii si facem ce vrem cu ei, iar presa, cea care ar trebui sa te informeze ce anume decidem sa facem cu banii furati de la tine nu are voie sa vada ce discutam noi alesii lui peste voievod.”

Nici  nu este de mirare ca astfel de oameni, alaturi de alti birocrati, numiti prefecti ajung sa isi dea cu stingul in dreptul cind ninge putin mai mult, desi la ora actuala poti avea acces foarte simplu la starea vremii cu vreo zece zile inainte astfel incit sa poti sa ei decizii intelepte si sa nu ajunga sa te surprinda o amarita de ninsoare.

Dar de unde nu este nici Dumnezeu nu cere. Daca ar fi fost pe banii lor si nu i-ar fi furat pe ai mei, atunci nu as fi zis nimic.

Un amic imi zicea ca investitiile sunt facute cu atit mai multă grija cu cit cel care răspunde de ele poate fi sancţionat pentru ele. Numai când lipsesc sancţiunile, se ajunge la excese şi la neînfrinare.

Cu siguranta ca s-a ajuns la excese si la neinfrinare peste tot in ceea ce priveste statul si reprezentantii sai, inclusiv in ceea ce ii priveste pe ales care nu au nici un fel de raspundere in fata alegatorilor.

Singularitatea

ALTER DANSUL pe care îl propun nu este un proiect de circumstanţă, ocazional, pentru un spectacol, un sezon sau un an, este un proiect de VIAŢĂ.

ALTER DANSUL nu înseamnă un nou mod de a dansa, ci un ALT mod personal, singular sau individual dacă se preferă, de a gândi dansul. Este vorba, în ultimă instanţă, de a cultiva singularitatea ca gaj al alterităţii. Nu se pune problema practicării unui dans diferit de celelalte ci de a-l face să devină o formă de explorare a alterităţii. A relaţiei cu Celălalt (partener de scenă, de dans, de joc etc.), cu celelalte forme de dans sau de teatru. Alter-dansul, ca singularitate, presupune preocuparea pentru reconstrucţia permanentă a corpului  ducând spre o reconstrucţie a relaţiei fiecarui artist cu «diferitul», atât din el cât şi din ceilalţi. Prin inclusiv şi nu prin exclusiv.

Propun deci un „alt-fel-de-dans” care să nu încerce să fie cu orice preţ de avangardă dar nici de ariergardă. Un dans nici de „stânga”, nici de „dreapta”.

Un dans care să fie gândit pe verticală, nu pe orizontală. Atemporal. Original. Atipic. Si actual  – adică propunându-si o continuă re-actualizare. Marcat de propria si inconfundibila sa stampilă. Adică o SINGULARITATE.

Dansul -Teatru versus Teatrul coregrafic

ALTER-DANSUL vrea să reducă, pe cât posibil, artificiile proprii altor discipline (arta dramatică, arhitectură, naraţiune, arte plastice şi/sau vizuale etc.) şi de a utiliza cu predilectie mijloace aparţinând dansului propriu zis. Aceasta nu înseamnă lipsă de teatralitate, ci o teatralitate coregrafică. Desigur, dacă este prezentată într-un teatru, cum se petrec lucrurile la Târgu Mureş cu Carmina Burana, coregrafia trebuie să ţină cont de regulile acestuia. Însă numai ca prelungire a universului poetic al dansului şi nu ca expresie a unei teatralităţi în sine. Coregrafia, ca artă, ar putea câştiga chiar reprezentată astfel, dezbrăcată de hainele altcuiva.

Diferenţiindu-se de DANSUL – TEATRU care înseamnă dans realizat cu mijloace de teatrale, ALTER DANSUL pe care îl propun este TEATRU COREGRAFIC. Adică teatru „scris” si realizat într-un limbaj de dans. Teatrul-dans, inventat în Germania de Pina Bausch, si confirmat în lumea întreagà, dă roade foarte bune. Asta deoarece a adus un public de teatru la spectacolele de dans. Deodată, când Pina Bausch i-a utilizat pe dansatori ca pe nişte actori, la dans a venit un public de teatru, ceea ce a reprezentat un pas foarte mare înainte.

Însă, ceea ce mă pasioneazà pe mine sunt mecanismele interioare ale dansului, mi se pare că dacă mergi pe limbajului (numai al) teatrului sau al (cu predilectie a) scenografiei trădezi, pe undeva, limbajul corporal, al meu ca dansator şi coregraf. În “tanz-teater”, coregraful, ca un regizor, cere dansatorilor să devină actori. Eu încerc sà fac invers: nu sunt regizor ci coregraf, adică sunt arhitect al “constructiei” şi minuţios în “ale corpului” ca un ceasornicar.

Ceea ce mă intereseazà pe mine este să descopăr si sà folosesc „rotiţele dinţate” din ceasornic, să “mà bucur” de ingredientele, ce se află înăuntru. Şi atunci am inventat acest concept de teatru coregrafic. Adică fac teatru dar în loc să scriu spectacolul în franceză, în română, în spaniolă sau în latină, îl scriu în limbaj de dans. Dans în dubla sa ipostazà: în sensul interpretàrii acestuia de càtre protagonisti, însă în acelaşi timp în sensul compoziţiei coregrafice. De aceea îi spun „teatru coregrafic”.

O premieră la Târgu Mureş

Spre deosebire de teatrul-dans, în teatrul coregrafic propun ca dansatorul să fie foarte antrenat şi maleabil, apt şi prompt, şi să inventăm un teatru care se joacă pe această limbă universală, cea a dansului şi a coregrafiei. Când le-am vorbit echipei de la Târgu Mureş am făcut un pas înainte înexplicarea conceptului de teatru coregrafic: “Când am de a face cu dansatori profesionisti, nu cu actori, (cum ar fi de pildà cazul a lui Attila Bordas în Carmina Burana), iau dansatorul, îl transform în actor adică îi cer să gândească, să aibă intenţii de a juca, şi abia după aceea, după ce s-a transformat în actor, adică a ajuns la stadiul de teatru-dans îl duc mai departe spre “starea de dans”, spre teatrul coregrafic, cu bagajul actoricesc deja însuşit”.

Aici la Târgu Mureş lucrez cu actori pe care îi fac să danseze, adică nu numai să interpreteze dansul ci să se organizeze într-un spectacol din punct de vedere coregrafic, nu doar regizoral. Asta presupune ca un gest, cât de mic, într-o parte a scenei, să se repercuteze într-un alt gest, cât de mic în partea cealaltă a scenei – chiar dacă dansatorii / actori nu sunt conştienţi de fiecare datà de acest lucru, sau chiar dacă publicul nu îl percepe imediat. Există acel „efect papillon” sau al fluturelui, în care dacă bate aripa unui fluture în oceanul indian, declanşează, poate, o furtună de zăpadă în România.

Deci, este vorba de această pânză de păianjen pe care eu o organizez coregraficeşte, ca un arhitect care vrea să construiască o casă, nu numai ca să fie una frumoasă, dar să stea şi în picioare. Este exact ca un pictor naiv, care nu e naiv pentru că e prost sau nu ştie să deseneze ci reprocesează ceea ce ştie să facă şi proiectează o altă dimensiune.

Dansatorul total

Nu e un pas înainte spre actorul total (care joacă, dansează, cântă etc) ci spre dansatorul total. Asta deoarece dansul este un limbaj accesibil oricui, adică gesturile oamenilor sunt identice, în circumstanţe similare, oriunde pe lumea asta. De pildă, pe plajele din Marsilia, Tunis sau de la Viña del Mar, băieţii care vând scoici au exact aceleaşi gesturi ca cei de la Mamaia! E acelaşi mers, aceeaşi manieră de a striga – indiferent de limba pronunţată – acelaşi limbaj corporal. Când ceri nota la restaurant, e acelaşi gest peste tot. Deci aceste „ideograme mişcătoare” sau arhetipuri gestualeñ, le înţelege oricine, oriunde. Tot aşa, se face amor la fel oriunde pe planetă, nu vine un coregraf să te organizeze…

Le spuneam colaboratorilor de la Târgu Mureş că trebuie să-şi găsească nişte motivaţii lăuntrice de supravieţuire a gestului, ca acesta să nu moară. Adică să tràiascà o miscare, ca şi cum ar fi prima dar şi ultima din viaţa lor! Valoarea gestului, a mişcării să fie alta decât în viaţa reală, dar şi alta faţă de teatru. Timpul trece altfel în dans, exact cum o spune Eminescu: „Porni Luceafărul. Creşteau / În cer a lui aripe. / Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”.

Aşadar este vorba de un pas spre dansatorul în general, care nu numai dănţuieşte ci dansează. Toate gesturile sunt magice, nu există mişcare care să nu fie magică. Un gest, oricât de mic, îl propun  ca pe stafida din cozonac pe care o extragi şi o savurezi ca un copil înainte de consuma restul! Mi-ar place ca acest spectacol, Carmina Burana să poată fi prezentat, de pildă, şi într-o garà, fără lumini şi decor speciale, să fie valabil oriunde. Ca o confirmare a conceptului de  teatru coregrafic si în acelasi timp ca o proclamare ca manifest a ideii de Alter-Dans.

Gigi Căciuleanu

Nici Mihai Porutiu si nici managerii aeroportului si nici conducerea CJ Mures nu sunt de acord cu pozitia mea, deci nu am de ce sa le tin partea niciunei parti.

Oricum postez mai jos comentariul postat in aceasta seara si va rog sa comentati si poate in acest fel se va clarifica de ce nu se poate ca un aeroport sa fie privatizat, iar statul sa devina actionar minoritar sau in cel mai rau caz 50% stat si 50% privat, dar doar pentru inceput. Nu sunt pentru nici un fel de parteneriat public-privat, ci doar pentru privatizare, iar daca se poate 100% sa fie detinut de privati.

Am scos afara laudele la adresa mea, pentru ca nu au nici o legatura cu subiectul dezbatut : adica se dau milioane de euro din banii nostri si nu stim cind ii vom recupera si de ce sa subventionam o activitate comerciala a statului.

La Dezbaterea Civica din 18 Ianuarie 2012, iniţiată cu asociaţia absolvenţilor , la UPM
tema a fost  identificarea şi conştientizarea forţei civice în dezvoltarea zonei si stabilirea
unei forme organizate de manifestare pentru realizarea unei strategii de dezvoltare durabila
 a zonei pe 10-15 ani. De pe lista celor cinci proiecte precizate în cadrul dezbaterii mă bucur
 ca domnul Maşca s-a oprit asupra dezvoltării Aeroportului Transilvania cu toate ca din cele
aproape 90 de minute de discuții doar vre-o 10 au fost arondate aeroportului. Ceea ce îmi
întărește convingerea că aeroportul este şi va fi un subiect de o importanţă primordiala in viaţa
 economico-sociale a zonei indiferent cine vor fi interlocutorii. Cu siguranţă lipsa d e timp si
 forma tehnicizata de prezentări pe care conducerea Aeroportului Transilvania le-a făcut de-a
lungul timpului nu sunt cele mai potrivite iar atacurile si părerile vrute eronate asupra aeroportului
 ce nu au fost combătute, denaturează situația. In general văzut din avion, ghemuiți comod in
fotolii de piele cu un pahar de șampanie in mana, opinanţi ocazionali cred ca Aeroportul
Transilvania este un caz ce necesita multe transformări si unde numai ei pot sa-si dea cu
părerea mai ales ca la viața lor au văzut pe dinafara ditamai aeroporturile din Europa ,ASIA,
America. Ce nu se știe sau se vrea sa fie trecut sub tăcere este ca anul 1990 a găsit
aeroportul TGM departe de condițiile minime de operare la standarde OACI, că masterplanurile
 MALPENSA 1996 şi JASPERS 2006 condamnau  aeroportul sa se închidă ca urmare a unei
 vieți economice slabe in zona, lipsa de interes a factorilor decizionali, condiții tehnice si
dotări precare. Zona urmând sa fie  a  rondata ca anexa in  dezvoltarea vieți economice din Cluj.
Că place sau nu conducerea aeroportului a făcut trei lucruri majore: A menținut in funcțiune
aeroportul cu bani putini, a asigurat implementarea condițiilor internaționale odată cu
 intrarea României in UE la costuri ce reprezintă aproximativ 35% din  fondurile avute
la dispoziție la celelalte aeroporturi din zona pentru același lucrări si si-a făcut temele
din postura de administrator in pregătirea proiectelor de dezvoltare si finanțare. Este
demn de reținut ca  din totalul de aeroporturi civile din lume doar 3.9% sunt privatizate!!!
 De ce ? Pentru ca aeroportul în sine  nu poate funcţiona singur, doar cu personalul propriu,
ci are nevoie obligatoriu de alte servicii din partea altor entităţi, mai mult clienții săi sunt
operatorii aerieni care au nevoie pe cine şi ce sa transporte. Este de mn de reținut ca un
aeroport devine de interes la depășirea cifrei de 350.000 -500.000 de pasageri deserviţi pe
an , cu variații mai mari sau mai mici in funcție de puterea economica a zonei pe care o
 deservește. Este demn de reținut ca în legislația U.E. aeroporturile sub 1.000.000 de
 pasageri pe an sunt  aeroporturi mici iar pentru ca nu se pot susţine din venituri proprii
 pot beneficia de subvenţii de la administraţiile publice locale. Este demn de reţinut că
un aeroport se poate dezvolta daca viața economica , socială şi culturală a  zonei
deservite funcționează! Formele posibile de dezvoltare intr-un parteneriat
public-privat au fost si sunt in atenția conducerii  aeroportului cu diferite
scenarii dar aceștia nu sunt factori  decidenți sa impună soarta aeroportului.
De altfel in Aprilie 2010 am organizat la Consiliul Județean Mureș  seminarul internațional
pe tema dezvoltării aeroporturilor prin PPP unde opinam ca este loc, alături de
 administrația  publica județeana si de primărie, şi pentru agenții economici privați.
Suntem oricând la dispozi  ție pentru un dialog punctual cu argumente logice intr-o
dezbatere eficienta depășind  formele superficiale si șabloane obtuze. Întrucât identific
 faptul ca d-lui Masca chiar ii pasa, fata de alte persoane care declarativ apar pe sticla
 ecranului TV îşi manifesta întreaga disponibilitate pentru dezvoltarea aeroportului
si in realitate din poziția decizională pe care o ocupă vremelnic acţionează invers,
si sperând ca mai sunt oameni ca Dan Masca,  pot pune la dispoziție documente
 cu valentele unui parteneriat public privat care sa pună in evidenta potențialul
zonei la nivelul capacitaților utilizând aeroportul ca centru catalizator.

ORAŞELE EDUCAŢIEI  – ARTA COLABORĂRII

Yaacov Hecht
“Oraşul Educaţiei – O reţea socială de învăţare”
Calea spre educaţie în secolul 21

Al patrulea val

Traducere Mediana Stan

Cei mai mulţi dintre noi se tem de schimbările remarcabile care au loc in aproape toate cercurile vieţii iar ritmul acesta creşte constant. Deci, bun venit la valul de informaţii al lui Alvin Toffler, la Economia ideilor lui John Perry Barlow, la valul conceptual al lui Daniel H. Pink şi la valul de informaţii al lui David Passig…

Ne-am îndepărtat de primul val, Valul Agrar din mijlocul secolului 19, o perioadă de timp când cea mai mare din populaţia Pământului îşi câştiga existenţa din agricultură. Apoi, spre sfârşitul secolului 20, ne-am depărtat de al doilea val, valul economieie industriale. Azi, ne aflăm în mijlocul unei tranziţii de la al treilea val, al economiei informaţionale la al patrulea val al economiei cunoaşterii şi creativităţii, un val, în care, în conformitate cu predicţiile, majoritatea populaţiei Pământului se va ocupa cu crearea unei noi cunoaşteri, pe lângă creşterea şi mai rapidă a schimbărilor tehnologice şi sociale.

Potrivit descrierii lui Daniel Pink, în al patrulea val angajatul va fi un muncitor-artist, un individ calificat în gândirea din afara cutiei, şi va şti cum să genereze noi soluţii pentru necesităţi vechi şi noi deopotrivă. Pink se referă la al patrulea val ca “Epoca conceptuală.” Scepticii, cei care nu sunt înclinaţi să creadă că al patrulea val bate într-adevăr la uşa noastră, îşi pot bucura ochii cu vârful aisbergului: revoluţia reţelelor, în general, şi a reţelelor sociale, în special, pe lângă multiplele revoluţii politice şi economice, care au loc în prezent în întreaga lume.

Cu toate acestea, nu trebuie confundate: schimbarea la care mă refer nu este doar o schimbare tehnologică, ci este încorporată în rădăcinile esenţei noastre ca fiinţe umane – suntem părţi componente ale unei maşini mai mari, identice cu alte păţi componente, destinate să execute activităţi pentru care am fost pregătiţi special, având unicul scop de a executa sarcini pentru decizii care nu ne aparţin? În opinia mea, esenţa omului constă în faptul că personalitatea lui este autonomă, unică şi distinctivă.

În cazul în care această noţiune ne va guverna şi ne va motiva viaţa, vom fi capabili să distingem unicitatea oamenilor şi culturilor care ne înconjură. Şi în interacţiunea dintre noi şi ei, o interacţiune între oameni care sunt diferiţi unul de altul, o energie nouă de creativitate va forma – James Michael Surowiecki se referă la acest lucru ca “înţelepciunea maselor”, o înţelepciune colectivă creată prin cooperare, care modelează afacerile, culturile şi ţările.

Revoluţia reţelelor (softurile open source, Wikipedia, abordări deschise ale unor cercetări, etc.) constituie atât o expresie cât şi un motor pentru “înţelepciunea maselor”, care creşte rapid, atât ca ​​volum cât şi ca influenţă. Această dezvoltare este o reminiscenţă a Revoluţiei tiparului, care a revelat şi a distribuit maselor lucrări care nu erau disponibile înainte. Revoluţia reţelelor apare ca proces în două sensuri. Pe de o parte, continuă Revoluţia tiparului şi permite mai multor oameni să-şi exprime unicitatea şi inteligenţa şi să beneficieze de expunerea imediată la un public mare de spectatori, ascultători şi cititori, iar pe de altă parte, nu doar expune lucrări, ci joacă mai degrabă un rol activ în formarea lor (în ştiinţă, artă, tehnologie, etc), printr-o cooperare globală, care nu a fost posibilă în trecut.

În lumina ascensiunii celui de al patrulea val, privim cu uimire la sistemul de învăţământ, care blochează schimbările necesare lui. Sistemul de învăţământ, indiferent la realitate, continuă pregătirea studenţilor pentru viaţa în economia revoluţiei industriale (al doilea val), ghidându-i într-un program de tipul „o singură mărime care se potriveşte tuturor” care se ocupă cu “ce”, “cum”, şi “când”, şi se concentrează la încercarea de a menţine ideea de “a fi ca toată lumea”, “de a învăţa ca toată lumea”, şi “de a se comporta mereu ca toată lumea”, o abordare extrem de potrivită pentru viaţa din secolul anterior, destinată să instruiască milioane de lucrători ascultători pentru munca în fabrici. Un rezultat al acestei abordări a învăţământului este numărul mare de şomeri în rândul absolvenţilor de învăţământ superior în timpul crizei economice prin care trecem acum. Mulţi dintre ei descoperă că instituţiile de învăţământ i-au pregătit pentru o lume non-existentă. Gândirea „în afara cutiei”, creaţia prin abilităţi de cooperare şi punerea de întrebări, în loc de memorarea unor răspunsuri – nu sunt o parte integrantă a sistemului de învăţământ actual.

În ultimele trei decenii, sunt în căutarea găsirii unui răspuns la întrebarea cum să creăm o schimbare substanţială în sistemul de învăţământ, o schimbare care să permită folosirea potenţialului fiecărei persoane la nivel maxim şi, în acelaşi timp, să o creăm în cooperare şi respectând diversitatea. O schimbare care va transforma sistemul de educaţie pentru a se potrivi cu noile opţiuni oferite de secolul 21 şi cu viaţa în epoca celui de-al patrulea val. Recent, cred, ne apropiem de un nou răspuns educaţional inovator – o tranziţie de la şcolile din era industrială la o “reţea socială de învăţare” – şi implementarea ei – pe care o numesc „Oraşul Educaţiei”. Ce este o “reţea socială de învăţare?”, ce este un “oraş al educaţiei?” şi cum se formează baza pentru noul sistemul de învăţământ?

În acest an, în colaborare cu prietenul meu, Ram Shmueli, am fondat organizaţia “Oraşele educaţiei”, care se concentrează pe efortul de a oferi răspunsuri la aceste trei întrebări, şi în primul rând de a dezvolta ceea ce va duce, în opinia noastră, la saltul semnificativ de care sistemul de învăţământ are nevoie atât de urgent. În acest scurt articol, voi încerca să răspundă la aceste întrebări şi să prezint ideea şi lucrarea însoţite de exemple din domeniu.

“Abordarea multi-dimensională a individului”

În 1987 am iniţiat înfiinţarea Şcolii Democrate din Hadera, Israel. Cu ajutorul unui grup minunat de oameni, am fondat o altă şcoală – prima care a folosit titlul de “şcoală democrată” (urmată de fundaţia din douăzeci şi cinci de şcoli democrate suplimentare din Israel, şi sute de „şcoli alternative” din întreaga lume s-au decis să adopte acest titlu şi s-au alăturat principiului “Educaţiei Democrate).

În timp, “Instituţii pentru Educaţie Democrată”, au fost fondate în toată lumea. Acest lucru a declanşat implementarea ideilor de educaţie democrată în şcolile sistemului de învăţământ public, cât şi în cercurile academice.

Şcoala democrată este un şablon care continuă încercările făcute pe tot parcursul secolului 20 de a fonda şcoli umaniste; aceste încercări au fost fie fără succes sau nu au trecut dincolo de zona locală. A trecut timpul şi sunt întrebat din nou, cum se face că ideea de Educaţie Democratică s-a răspândit atât de repede în diferite zone din întreaga lume.

Răspunsul meu este că pionierii educaţiei umaniste, predecesorii noştri, au fost pur şi simplu înaintea timpului lor. Din fericire pentru noi, trăim la momentul potrivit, când toate premisele (al patrulea val) pentru apariţia unui nou model de educaţie au fost îndeplinite şi aproape toţi cei care lucrează în educaţie, aşteaptă cu nerăbdare să apară o schimbare. În plus, Revoluţia Internet facilitează schimbul de cunoştinţe şi de colaborări, care nu au fost disponibile pentru pionierii educaţiei umaniste din secolul trecut.

În retrospectivă, mă refer la ideea principală care ne-a ghidat când am fondat şcoala democrată, de “individ multi-dimensional”. Conform acestei idei, fiecare individ are domenii sau competenţe, în care el/ea este puternic, mediu sau slab. Acest lucru sună banal, cu toate acestea, într-o metodologie care clasifică oamenii în tari, medii sau slabi, un individ care este tare la matematică, de exemplu, va fi considerat tare chiar şi în cazul în care inteligenţa lui emoţională este foarte scăzută, şi, dimpotrivă, o persoană care are probleme cu citirea şi scrierea va fi considerată slabă, chiar dacă este un pictor talentat.

Abordarea “individului multi-dimensional” respinge preferinţa pentru anumite zone ca indicatori de slăbiciune sau tărie. Fiecare şi fiecare dintre noi este sclipitor într-un domeniu şi slab în altul, sau cu alte cuvinte, multi-dimensional. Noi numim capacităţile înnăscute sau dobândite – “zone puternice”. Acestea diferă de la un individ la altul şi recunoaşterea lor acordă fiecăruia posibilitatea de a se remarca şi a excela în domeniul în care e cel mai tare, şi de a avea succes, contrar anilor îndelungaţi de străduinţe pentru a obţine rezultate mediocre sau slabe într-un domeniu în care el este slab. În plus, cei mai mulţi dintre noi au, de asemenea, “zone de dezvoltare”, zone în care noi de multe ori nu avem un talent înnăscut, dar cu toate acestea, avem un nivel ridicat de motivaţie care apare din interes şi din dificultăţi. Evident, aceste domenii sunt, de asemenea, unice şi variază de la un elev la altul.

Abordarea “individului multi-dimensional” conduce la apariţia unei noi şcoli al cărei obiectiv este de a ajuta fiecare elev să creeze şi să achiziţioneze instrumentele care să-i permită să cunoască potenţialul lui propriu. Într-o astfel de şcoală fiecare elev va avea un program de studiu care se bazează pe domeniul său individual de putere, de aici, talentul său unic, şi domeniul său de dezvoltare, de aici zona care îl atrage pe student şi în care îşi manifestă un nivel ridicat de motivaţie, chiar dacă el nu este în mod natural talentat în acest domeniu. Odată ce studentul are succes şi conştiinţa lui că poate învăţa este întărită, el va fi capabil să răzbată în domeniile în care puterea lui este mai mică.

Încercarea de a pune în aplicare ideea individului multi-dimensional în şcoală democrată a fost realizată prin trei metode principale:
01. Mentorat: În centrul muncii educaţionale se află o legătură strânsă, cu caracter personal între profesori şi studenţi, este o legătură prin care se cultivă încrederea reciprocă şi o cunoaştere profundă a copilului, a zonelor sale puternice şi a zonelor de dezvoltare generate.

02. Structurarea unui cadru educaţional care permite fiecărui elev să construiască un program de studiu personal şi unic.

03. Şcoala este construită ca o organizaţie democrată iar procesele de luare a deciziilor şi de punere a lor în aplicare sunt executate într-un format democrat care cuprinde întreaga comunitate şcolară, adică studenţii, profesorii şi părinţii. Astfel, am produs un teren fertil pentru testarea colaborării în vederea promovării obiectivelor comunităţii ca întreg.

Legea efectului de levier educaţional

Legea universală a efectului de levier afirmă că cu cât braţul levierului este mai lung, cu atât este mai mică forţa necesară pentru a ridica o greutate. În educaţie, greutatea ridicată este succesul educaţional (personal sau la nivel de sistem), braţul lung al levierului este Motivaţia (zona de dezvoltare), iar forţa care acţionează asupra ei este cunoaşterea şi talentul (zona de putere). Şi aşa cum arată legile fizicii, atunci când braţul levierului este foarte lung (nivel ridicat de motivaţie), se poate ridica o cantitate substanţială de succes chiar şi în lipsa unui talent excepţional. Pentru a realiza acest lucru, este nevoie în mod clar de un punct de sprijin pentru a echilibra capătul de ridicare şi capătul care urmează să fie ridicat. Şcoala este punctul de sprijin necesar pentru creşterea succesului educaţional.

Citatul celebru atribuit lui Arhimede este “Dă-mi o pârghie destul de lungă şi un punct de sprijin pe care să o aşez, şi voi muta lumea.” Echivalentul zicalei pentru sistemul de învăţământ este, daţi-ne un sistem de educaţie care respectă şi apreciază unicitatea elevilor săi şi, care prin urmare, ştie să stimuleze motivaţiile lor interne, să le sprijine şi să le dea putere – şi vom fi reuşit să schimbăm un întreg univers, universul unui copil!

Pe drumul învăţăturii noastre în şcoala democrată am învăţat că pentru amplificarea nivelului de motivaţie (alungirea braţului pârghiei), sunt necesare în primul rând trei elemente centrale:

Primul – prezenţa unui adult important pentru copil în şcoală.

În al doilea rând – Experienţele de succes dobândite în timpul activităţilor din domeniile lor tari, creează o bază pentru obţinerea succeselor viitoare şi instaurează sentimentul de „a putea” al studenţilor.

În al treilea rând – includerea studenţilor în administrarea democrată a şcolii în scopul de a provoca sentimentul de identificare cu comunitatea şi sentimentul de a face parte din ea, este esenţial pentru a genera un climat propice pentru dezvoltare.

“O reţea socială de învăţare” – Un loc în care mergem “să pescuim împreună”

În practică, succesul legii efectului de levier şi punerea în aplicare a ideii “individului multi-dimensional” sunt doar un punct de pornire. Urmând procesul de descoperire a zonelor unice de putere şi a zonelor de dezvoltare ale unui individ, el este pregătit pentru a observa unicitatea celorlalţi din jurul lui. Mă refer la această etapă, ca la “realizarea socială” (etapa imediat următoare este “auto-realizarea”), în cazul în care, concomitent cu descoperirea punctelor forte şi dorinţelor, sunt descoperite şi restricţiile. Pe calea de atingere a unui scop pe care şi-l stabileşte o persoană, există obstacole şi obstrucţii, şi pentru a le depăşi, trebuie găsiţi parteneri complementari. Astfel, colaborarea este cheia succesului. În opinia mea, o legătură necesară se formează între abordarea “multi-dimensională” şi “înţelepciunea mulţimilor”. Afirmaţia mea este că, atunci când se creează o comunitate în care fiecare individ descoperă partea de geniu care se află în el, şi în acelaşi timp învaţă să vadă punctele forte ale altora din jurul lui şi modalităţile în care poate colabora cu ei, sunt create condiţiile ideale pentru apariţia “înţelepciunii mulţimilor” sau “înţelepciunea unei mulţimi de genii.”

Vechile sisteme de învăţământ au produs o clasă ierarhică, în care studenţii de succes se află în vârful piramidei. Un sistem de învăţământ axat pe realizarea studenţilor săi ca realizare socială, acţionează ca o „reţea socială de învăţare”.

Scopul este că “Sală de clasă de tip piramidă,” 30 de studenţi în faţa unui singur profesor, se va transforma într-o „reţea socială de învăţare”, compusă din 31 de profesori şi elevi – o reţea în care fiecare elev sau profesor poate preda din domeniul lui tare şi învăţa din ceea ce ştiu ceilalţi mai bine. Se poate, prin urmare împărţi punerea în aplicare a ideii “individului multi-dimensional” în două faze: în prima fază, individul descoperă propriile sale puncte forte (inteligenţa), şi în a doua fază el întâlneşte dorinţa firească de a colabora în scopul susţinerii unui interes comun.

Prin urmare, noul profesor trebuie să fie capabil să formeze o legătură strânsă cu studentul, şi să-l ajute să-şi descopere şi să-şi dezvolte domeniile tari şi domeniile de dezvoltare. În plus, el trebuie să dobândească cunoştinţe prin “arta colaborării” – capacitatea de a instaura în clasa sa un climat caracterizat prin colaborarea între persoane diferite, colaborare care se va extinde în afara graniţelor clasei, între şcoli şi în întregul oraş.

În majoritatea cazurilor, şcoala veche “industrială”, nu ia în consideraţie cele două componente cheie în dezvoltarea învăţării cu sens – domeniile tari şi domeniile de dezvoltare ale fiecărui sudent, şi de cele mai multe ori îşi clasifică studenţii pe grupe de vârstă sau nivelul de cunoştinţe.

În abordarea educaţională a reţelei sociale de învăţare şi în punerea în aplicare a legii levierului educaţional, se află, în opinia mea, soluţia de învăţământ pentru lumea viitoare în care vor trăi elevii noştri. O şcoală care funcţionează în conformitate cu modelul piramidei ierarhice în mod similar unei fabrici, se va schimba şi va funcţiona în conformitate cu modelul reţelei sociale, care se potriveşte mai bine cu viaţa în cel de-al patrulea val.

Dacă în şcoala industrială veche, studenţii obişnuiau să memoreze cunoştinţele – prin urmare, “profesorii le dădeau peştele” şi în noua şcoală industrială studenţii învăţau cum să înveţe – prin urmare, “profesorii le dădeau undiţele”, atunci, în reţeaua socială de învăţare, elevii şi profesorii “pescuiesc împreună.”

„Stuchers” (studenţi-profesori) se ocupă împreună de generarea de noi întrebări şi noi răspunsuri şi pornesc împreună în aceeaşi aventură a cunoaşterii reciproce.

Modificarea codului genetic duce la modificarea domeniului educaţional

Nevoia de dezvoltare a modelelor “reţelei sociale de învăţare” este echivalentă cu modificarea codului genetic al sistemului de învăţământ. Sistemul trebuie să se transforme dintr-un sistem de educaţie ierarhic, în care cunoştinţele curg într-o singură direcţie (de sus în jos) într-un sistem de învăţământ de reţea, în care cunoştinţele circulă între toţi partenerii. Mai mult, toată lumea ia parte la crearea unei noi cunoaşteri (crearea unei lumi noi!). În acest tip de muncă, construirea reciprocă a unui reper moral (valori călăuzitoare), este cea mai importantă, astfel, memorarea automată a unor semnificaţii dictate se schimbă într-o călătorie de învăţare, interesantă şi nouă.

În acest moment, apare următoarea întrebare, care este domeniul în care această schimbare anunţată este gata să înceapă – în clasă, la şcoală, în e-learning, sau unde în altă parte? Şi cine intenţionează să conducă acest proces? Mark Zuckerberg a introdus Facebook-ul în universităţi. Care este locul potrivit pentru a pune în aplicare “reţeaua socială de învăţare?” Spre încântarea mea, încercări incitante şi inovatoare există deja în domeniu, şi acest lucru îl fac profesori şi şefi ai cadrelor didactice curajoşi, care sunt forţaţi să lupte cu sistemele birocratice lente şi înţepenite. Cu toate acestea, aceste încercări sunt doar “picături” şi nu “ploaie”. Miniştri ai educaţiei, care au capacitatea de a conduce o schimbare, optează pentru rezultate rapide şi au tendinţa de a evita să-şi asume riscurile care ar putea decurge din susţinerea revoluţiei necesare. De fapt, inovaţia în învăţământ există pe internet; cu toate acestea, părţi mari din ea cad în capcane ale vechiului model de învăţământ şi nu fac o legătură între revoluţia reţelelor sociale şi a sistemului de educaţie. Astfel, atunci când se confruntă cu iureşul celui de-al patrulea val, sistemul de învăţământ acţionează prea puţin şi prea lent, şi continuă să investească resurse în blocarea celor care încearcă să schimbe ceva.

Pentru a isca o schimbare semnificativă şi rapidă, este necesară o revoluţie a învăţământului. Cu toate acestea, din nou, întrebarea este cine poate conduce o astfel de revoluţie şi în ce domeniu trebuie să aibă loc?

După ce am lucrat ca profesor şi ca şef al cadrelor didactice, am fost consilier al mai multor miniştri ai educaţiei, am iniţiat înfiinţarea unei facultăţi academice pentru programul de formare a cadrelor didactice în educaţia democrată, şi am stabilit şi rulat o serie de programe la nivel naţional, am venit cu un posibil răspuns:
Locul este un oraş, iar liderii sunt primarii!

Am început căutarea unui primar care să fie de acord să “sară cu mine în apă” şi să încerce punerea în practică a unei idei pe care am numit-o „oraşul educaţiei”. Primarii au suficient timp în biroul lor pentru a conduce o schimbare în educaţie, pe lângă o motivaţie puternică de a iniţia o astfel de schimbare. Aceasta în lumina faptului că o schimbare de succes în educaţie poate oferi securitatea politică şi servi ca o pârghie importantă pentru realizarea unor schimbări municipale, precum şi pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii în oraş, în ansamblu.

“Oraşul educaţiei” – ideea

Chiar dacă este realizată în cea mai bună şcoală posibilă, este extrem de dificil să pui în practică “reţeaua socială de învăţare” şi “individul multi-dimensional” şi să construieşti programe de studii bazate pe domenii unice de abilitate şi dezvoltare pentru fiecare student, când ai de-a face cu sute de studenţi. În cel mai bun caz, fiecare şcoală se poate specializa în cinci până la zece subiecte. Cu toate acestea, când ne gândim la conectarea oraşului cu şcoală, lucrurile arată altfel. Imaginaţi-vă oraşul transformându-se într-o şcoală mare, sau mai exact, într-o reţea socială de învăţare. Gândiţi-vă la toate resursele disponibile dintr-un oraş: muzee, galerii, parcuri, centre de cultură şi sport, biblioteci, ateliere de lucru, fabrici, birouri, magazine, resurse umane şi multe altele… Acum, imaginaţi-vă că toate aceste resurse sunt disponibile pentru fiecare copil sau cetăţean al oraşului, în aşa fel încât fiecare îşi poate dezvolta zona sa de interes, de a lucra, învăţa, preda… întregul oraş se transformă într-o şcoală mare, care oferă servicii de educaţie şi de învăţare pentru fiecare elev, iar apoi pentru întreaga populaţie a oraşului, şi în acest fel, oraşul devine un domeniu în dezvoltare pentru locuitorii săi.

La acest punct, fără îndoială, se vor pune multe întrebări, precum şi multe răspunsuri precizând de ce această idee nu este fezabilă şi care sunt obstacolele care vor împiedica punerea sa în aplicare. Prin urmare, vă invit să vedeţi ideea “oraşului educaţiei”, ca o fereastră de oportunitate. Să lăsăm fereastra deschisă, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, şi să încercăm să vedem nu doar de ce este posibil să o realizăm ci şi de ce este absolut necesar să o facem.

În primul rând, trebuie să subliniez faptul că multe oraşe apreciază dezvoltarea sistemului lor de învăţământ ca prioritatea lor cea mai mare. Distincţia unui “oraş al educaţiei” provine din faptul că el percepe sistemul de învăţământ ca un instrument central pentru dezvoltarea oraşului. Fiecare oraş, ca orice persoană, are domenii puternice unice şi multe domenii de dezvoltare. Un oraş de succes, care leagă domeniile lui puternice şi de dezvoltare cu cele ale studenţilor şi populaţiei ca întreg, va genera motoare de dezvoltare strategice şi extrem de importante. Această legătură este posibilă prin colaborarea între diverse elemente ale primului sector (educaţia oficială şi neoficială, bunăstarea, ocuparea forţei de muncă, urbanism, inginerie, etc), elemente din al doilea sector (sectorul de afaceri), al treilea sector (organizaţiile non-profit) şi sectorul al patrulea (organizaţii de afaceri sociale) active în oraş. Aceste colaborări vor transforma oraşul într-o reţea socială de învăţare, care funcţionează ca open source. Astfel, toţi partenerii din procesul de învăţare şi predare sunt atât utilizatori de reţea cât şi dezvoltatori! Orice organizaţie sau cetăţean al oraşului îşi poate dezvolta metodele proprii pentru a genera motoare de dezvoltare la nivel municipal, prin conectarea forţelor şi motivaţiilor proprii cu cele ale prietenilor şi colegilor săi, şi cu forţele şi motivaţiile oraşului!

În acest fel, “oraşul educaţiei” va oferi cel mai bun răspuns pentru nevoile educaţionale ale studenţilor săi:
01. Pregătirea pentru viaţa din secolul 21 prin dezvăluirea şi dezvoltarea cunoaşterii experte unice şi individuale a studenţilor şi cetăţenilor oraşului, şi formarea în arta colaborării în cadrul reţelei sociale de învăţare, care acţionează “motoarele de dezvoltare urbană”.
02. Procesul de conectare la punctele forte ale sferei urbane va necesita învăţarea şi familiaritatea cu patrimoniul oraşului şi cultura locală, şi ca urmare va crea un parteneriat al celor ce vor scrie poveştile viitoare ale oraşului.

Aceste două componente vor conduce la sentimentul de mândrie locală, care constituie adesea baza pentru germinarea sentimentului de apartenenţă şi identitate locală.
Oraş, de asemenea, trece printr-un proces de creştere a autorităţii. Folosirea abilităţilor şi resurselor studenţilor şi cetăţenilor săi va constitui un motor puternic de producţie pentru dezvoltarea companiilor business ventures publice şi private pe care oraşul este interesat să le susţină.
“Motorul de producţie” va fi alimentat cu energia generată prin interacţiunea dintre domeniile puternice urbane ale oraşului şi domeniile puternice şi de dezvoltare individuale. În continuare, voi prezenta exemple pentru această interacţiune şi modalităţile de punere în aplicare.

Oraşul educaţiei – “implementarea” – exemple din domeniu

Întrebările “ce” sunt urmate de cele două întrebări “cum”:
Cum putem crea un sistem de educaţie care se concentrează pe domeniile puternice şi domeniile de dezvoltare ale studenţilor care să faciliteze dezvoltarea studenţilor?
Cum interacţionează domeniile puternice şi domeniile de dezvoltare ale studenţilor cu domeniile puternice şi domeniile de dezvoltare ale oraşului în scopul generării unui motor de producţie urban?

Bat Yam – Implementarea “modelului Bat Yam de educaţie individuală”

Demersurile căutării “oraşului educaţiei” au început în 2003. În acel timp, primarul din Bat Yam, Shlomi Lachiani, a luat decizia de a deveni pionier şi de a croi drum în acest domeniu. El a luat legătura cu mine (pe atunci eram şef al Institutului pentru Educaţie Democrată), şi mi-a propus să lucrăm împreună la implementarea ideii “oraşul educaţiei”. Căutarea a început cu anunţul explicit al primarului: el se consideră responsabil pentru sistemele de învăţământ ale oraşului său şi este interesat să le utilizeze ca un instrument pentru dezvoltarea întregului oras. Pas-cu-pas, am dezvoltat modelul Bat Yam de educaţie individuală, în colaborare cu Ministerul Educaţiei şi Fundaţia Rashi. Programul punea punctele forte individuale ale fiecărui student în centrul muncii educative. Următoarele trei concepte au stat la baza programului:
01. Cercuri dimineaţa devreme: dimineaţa întâlniri regulate între diriginţi şi clasele lor, care vizau cunoaşterea tot mai mare a fiecărui student, construind treptat un program de studiu unic pentru fiecare. Programul urmăreşte să identifice cel puţin o zonă de interes în care studentul poate excela, pentru ca apoi să-l ajute să-şi dea seama de competenţa lui în acel domeniu de interes, cu intenţia ca succesul obţinut să-l facă mai încrezător şi să-l ajute să se descurce în domeniile în care este mai slab.
02. Conectarea educaţiei oficiale cu educaţia neoficială: pentru a oferi un răspuns la mai multe domenii de excelenţă ale întregii populaţii a studenţilor din Bat Yam, am avut nevoie de resursele de educaţie oficială şi neoficială din oraş şi de colaborarea dintre ele.

03. Conectarea între serviciile de asistenţă socială şi sistemul de educaţie al oraşului
în scopul de a sparge restricţiile sistemului socio-economic care este un bloc economic şi cultural.

În acest scop, ne-am dezvoltat canale de comunicare cu un minim de birocraţie între serviciile de asistenţă socială şi profesori, pentru a oferi un răspuns rapid şi eficient la fiecare problemă, în ideea că un copil înfometat sau abuzat nu poate, în nici un caz, să-şi dea seama care este domeniul lui de excelenţă.

Succesul programului educaţional s-a manifestat în trei categorii:
01. Îmbunătăţirea realizărilor academice.
02. Declinul violenţei şi îmbunătăţirea climatului educativ.
03. Creşterea mândriei locale a studenţilor.
În plus, această schimbare s-a manifestat în modernizarea infrastructurilor municipale care au devenit o sursă de atracţie pentru familiile tinere, a dus la creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară a oraşului şi la creşterea prestigiului lui Bat Yam.

Succesul programului a condus la implementarea lui de către autorităţi municipale auxiliare, şi astfel am învăţat, aşa cum am anticipat, că programul funcţionează bine în principal în oraşele în care primarii îşi asumă responsabilitatea de a-l conduce şi se împotmoleşte în oraşele în care primarii nu preiau conducerea lui în procesul de implementare. Mai mult, programul a avut succes şi la nivel naţional. Ministrul Educaţiei din acel timp, prof. Yuli Tamir, a alipit programul de “educaţie individuală” la reforma “Ofek Hadash” (orizontul nou) în liceele din întreaga ţară.

Tiberias – implementarea conceptului “motoare de dezvoltare municipală”

Un alt progres în căutarea unui “oraş al educatiei”, a avut loc în Tiberias, în 2008. Primarul, dl. Zohar Oved, a făcut un pas înainte în implementarea ideii oraşelor educaţiei văzând-o ca pe un motor principal în planul strategic al oraşului. De data aceasta, a apărut a doua parte a ecuaţiei oraşului educaţiei – partea referitoare la crearea unui “instrument de dezvoltare urbană”, ca urmare a legării domeniilor tari ale studenţilor şi părinţilor lor cu domeniile puternice ale oraşului.

Un proces structurat strategic a dezvăluit că pentru ca Tiberias să-şi dezvolte la maxim turismul, oraşul trebuie să adopte o abordare nouă şi să treacă de la sistemul de hotel obişnuit (“all inclusive”), care ţine turistul în hotel şi limitează traficul economic urban la un gen de turism care îl va invita să iasă în oraş, să facă un tur şi să se bucure de o gamă largă de activităţi unice, şi de aici dezvoltarea “turismului la faţa locului”.

Am conceput un program prin care această necesitate este îndeplinită prin intermediul sistemului de învăţământ al oraşului. Iată cum funcţionează:

In prima fază am activat programul “educaţie individuală”. Fiecare dintre studenţii oraşului, printr-un proces structurat, identifică domeniile sale tari şi domeniile de dezvoltare, în timp ce oraşul sprijină construirea unei căi de dezvoltare individuală pentru fiecare student. Acest lucru este realizat în cadrul educaţiei oficiale şi neoficiale, mediului familial şi comunităţii şi altele.

În a doua fază, am dezvoltat un program de studiu local-municipal – în care toţi elevii învaţă istoria oraşului celebru, şi anume faptul că acesta a servit drept capitală a lumii evreieşti timp de cinci sute de ani după distrugerea şi căderea Ierusalimului, despre patrimoniul său, şi resursele naturale din vecinătatea lui Tiberias, comorile culturale şi de artă ale oraşului, sport şi alte domenii. Acest tip de învăţare este însoţit de un proces de identificare şi cartografiere a zonelor curente puternice ale oraşului şi analiza căilor de dezvoltare viitoare.

In faza a treia, “Educaţia prin dezvoltarea motoarelor de dezvoltare urbană”, elevii aleg în ce domeniu de activitate ar dori să participe. Acesta poate fi fie o dezvoltare structurată a unuia dintre simbolurile oraşului; o încercare de a găsi o soluţie la una dintre problemele municipale pe care ei le-au descoperit; sau iniţierea unei activităţi care vizează promovarea viitorului plan strategic al oraşului. De exemplu, Parcul Arheologic din Tiberias a fost proiectat de către elevii de la şcoala “Branco Weiss”, care îl întreţin; un alt exemplu: “Programul ambasadorilor culturali”, în care tineretul din Tiberias serveşte ca ghizi turistici pe traseele urbane.

Călătoria municipală din Tiberias se numeşte “Viitorul creşte din trecut”, şi când a fost întrebat dacă acesta este un program, sau o iniţiativă educaţională, primarul a spus – vorbim de “modul de viaţă Tiberian!”.

Hadera – YACHOL („a putea” în ebraică şi acronim pentru verde, albastru, alb)

În 2009, domnul Haim Avitan, primarul din Hadera, a luat decizia de a se alătura programului “oraşele educaţiei”. Titlul programului în Hadera este “Hadera în verde, albastru, alb”, acest titlu reprezintă zonele puternice ale oraşului – standuri verzi pentru oraşul verde (Hadera are multe terenuri agricole, şi numele său, Hadera, este derivat din cuvântul arab pentru verde – “Al-Hudayra”). Albastru & alb simbolizează spiritul de pionierat Zionistic din povestea unică a înfiinţării oraşului. Procesul de secare a mlaştinilor zonei, care părea să nu aibă nicio şansă de reuşită, a cerut o viziune şi hotărâre excepţională.

Pe lângă aceasta, albastru şi alb simbolizează cei 120 de ani de absorbţie şi de integrare a imigranţilor în oraş, având ca rezultat viaţa pluralistă oraşului. În centrul programului se află conceptul de “Arta colaborării”. Accentul se pune pe construcţia reciprocă a planului de acţiune de către un grup mare de suporteri, organizaţii şi cetăţeni, care fac eforturi comune să creeze natalul Hadera YACHOL.

Oraşul ca academie municipală

Aşa cum am menţionat mai înainte, progresul ferm al celui de al patrulea val concepe o lume în care majoritatea cetăţenilor îşi vor câştiga existenţa din crearea unei noi cunoaşteri. Prin urmare, aceasta arată faptul că învăţarea ar trebui să treacă de graniţele şcolii şi să se transforme într-o învăţare pe toată durata vieţii, care să aibă loc în orice loc! Aceasta este idee care dă naştere viziunii “oraşele educaţiei” – în noul oraş, în secolul 21, fiecare cetăţean va utiliza centrele de învăţare municipale pentru îmbunătăţirea vieţii lui. Prin urmare, întregul oraş se transformă într-o “reţea socială de învăţare”, care facilitează dezvoltarea întregii populaţii. În acest fel, fiecare restaurant din oraş poate să facă parte din şcoala culinară municipală, şi fiecare bancă poate fi o parte din şcoala de ştiinţe economice a oraşului. De fapt, noi nu vorbim doar de organizaţii: fiecare om, tânăr sau bătrân, poate da ceea ce ştie cel mai bine, astfel încât întregul oraş devine un campus şi oferă o experienţă de învăţare pe durata întregii vieţi în fiecare domeniu de interes.

Exemplele menţionate mai sus ilustrează modul în care echipa “oraşele educaţiei” încearcă să realizeze o idee aflată încă în fază incipientă. Îi invităm cordial pe toţi cei care sunt interesaţi să ni se alăture în această călătorie captivantă, să iasă pentru socializare în sfera municipală şi să vadă noile posibilităţi pe care le oferă unui sistem de educaţie interesat să se reînnoiască şi să corespundă economiei celui de-al patrulea val.

“The Swiss system gets the best value for the money.
So no matter how much money is invested in health care, its reliance on consumers to buy their own health insurance produces the best results for that investment .”

Stiti de ce da valoarea cea mai mare banilor platiti pe asigurarea de sanatate ?

Ati ghicit: pentru ca statul nu are nici o casa de asigurari de sanatate, iar la o populatie de vrei 7,7 milioane locuitori sunt vreo 90 de case private de asigurari, asta insemnind ca nu numarul de asigurati si cifra de afaceri sunt conditiile importante, ci concurenta si competitia, asigurata de o lege liberala, care ofera sanse egale, iar pacientilor posibilitati multiple de a alege asigurarea medicala.

Ati ghicit : pentru ca medicul slab pregatit, care prescrie aiureli unui pacient, nu numai ca nu are decontata reteta, dar mai are si penalitati de platit.

Ati ghicit : pentru ca parintii trebuie sa plateasca asigurari de sanatate si pentru copii, iar acest lucru duce la o responsabilizare atit a parintelui, cit si a copilului, iar acest lucru nu se intimpla datorita statului.

Statul spune doar prin lege simplu : casele de asigurari nu au voie sa discrimineze prin pret sau sa refuze asigurati din cauza unor probleme de sanatate.

Acum facind un paralelism cu invatamintul noastru deosebit si performant, as incerca sa privatizez integral acest invatamint.

Dupa aceea cu siguranta ca fiecare va putea invata pe banii lui unde vrea si in ce limba vrea.

Din partea mea sa cumpere UMFul sau sa se transforme in fundatie, iar atunci cind romanii si ungurii vor trai din banii celor care vor cumpara serviciile educationale ale viitorului UMF privat sunt sigur ca se vor intelege mult mai bine.

Chiar nu cred ca trebuie ca cetatean sa finantez un invatamint de stat neperformant, aflat la cheremul unor politicieni de doi bani, care in toti acesti ani, indiferent de limba vorbita au darimat, mult mai mult decit au construit.

Noi privatii, daca chiar dorim sa dam burse de studiu o vom face si pentru ca unii stiu mai multe limbi straine, dar mai ales pentru ca cel caruia i se va da banii ii va merita, deoarece niciodata STATUL nu va putea inlocui bunatatea privatului.

“Manifestul Libertarian “

Nu ţinem nici cu stânga, nici cu dreapta, nici cu centrul. Ţinem să fim liberi!

Ce credem

Susţinem micşorarea rolului statului în favoarea extinderii libertăţii şi responsabilităţii individuale, în virtutea ordinii proprietății private adusă/generată de funcționarea unei piețe libere ce este degrevată de intervenționismul etatist/statal. Deşi există, teoretic, o pleiadă de măsuri prin care libertatea personală şi economică poate fi promovată, acestea variind ca sferă de aplicare, intensitate şi durată, faptele curente arată că ele ori nu se aplică, ori se aplică trunchiat. Milităm pentru consecvenţă în reducerea mărimii, rolului şi puterii statului în toate domeniile şi la toate nivelurile.

În România nu suferim de prea multă ideologie, ci de prea puţină claritate ideologică. Spre deosebire de alte mişcări civice sau politice, noi ne propunem să aducem necesara claritate ideologică în înțelegerea raportului dintre stat și piața liberă, în ultimă instanță a relației cetățean-stat în vremurile de astăzi.

În acest sens, pentru noi esenţa statului constă în aceea că el este un monopol teritorial asupra reglementării şi utilizării legitime a constrângerii, a violenței. De asemenea, el presupune, prin natura sa, existenţa instrumentului coercitiv al taxării sau impozitării. Trebuie înţeles imediat, însă, că nu e vorba de violenţă defensivă: ideea de monopol al reglementării şi cea de impozitare nu consună decât cu posibilitatea agresiunii instituţionalizate (adică statul este singurul care are voie să iniţieze violenţa din raţiuni ce pot fi numite „interes public”, de pildă). Instrumentul taxării este dependent în ultimă instanţă de posibilitatea „iniţierii legitime a violenţei” în vederea extragerii resurselor, deci tot de primul aspect fundamental de monopol asupra constrângerii (monopol asupra „agresiunii legitime”).

Pe de altă parte, noi considerăm că piaţa este mecanismul de alocare a resurselor, pe baza calculului economic, atâta timp cât funcționarea ei naturală nu este perturbată de intervenția guvernamentală. Și este vorba despre o alocare rațională, în sensul că este optimă în raport cu preferinţele indivizilor, reflectate în actele de vânzare-cumpărare. Ca atare, dacă oamenii vor droguri, arme, aur, piaţa le va oferi aceste lucruri. Dacă oamenii vor discoteci mai degrabă decât spitale, maşini scumpe mai degrabă decât şcoli, piaţa le va furniza cu prioritate discoteci şi maşini. În acest sens, piața este perfectă, în vreme ce oamenii pot fi lipsiți de virtuți morale. Sau, altfel spus, piața este imperfectă numai în măsura în care oamenii sunt imperfecți; imperfecțiunea nu este un atribut al pieței, ci al omului.

De aceea, credem că există, în esenţă, două moduri prin care indivizii pot prospera:

• (1) prin mijloacele economice ale pieței libere, adică muncind cinstit, acumulând capital, investind graţie talentului antreprenorial personal şi schimbând produsele muncii lor în mod voluntar pe piaţă şi
• (2) prin mijloacele politice ale intervenționismului guvernamental/statal/etatist, bazat pe capacitatea de a descoperi și a utiliza mai bine decât rivalii posibilitățile deschise de instituționalizarea agresiunii, adică prin constituirea în grupuri de interese parazitare care profită de pe urma celor oneşti şi muncitori, confiscându-le avuţia prin impozitare şi redistribuind-o pentru satisfacerea propriilor ambiţii.

Societatea există doar în măsura în care indivizii cooperează paşnic, urmându-şi propriile interese şi propriul drum spre fericire doar prin mijloace economice. Cu cât aplicarea mijloacelor politice devine mai extinsă cu atât cooperarea socială este mai slăbită, iar oamenii ajung în starea de barbarie. Societatea nu este ţinută laolaltă de vreun “contract social”, ci de legăturile istorice, economice şi culturale dintre oameni care împărtăşesc valori comune. Doar un cadru instituțional favorabil libertății poate consolida coeziunea socială, poate garanta prosperitate pentru toţi.

Dar România actuală cu greu mai poate fi caracterizată ca fiind o societate. În ultimele două decenii, ea a reprezentat mai degrabă un spaţiu în care s-au exersat plenar mijloacele politice; un teren fertil pentru cultivarea politicilor păguboase şi a corupţiei. Societatea şi economia românească se află într-o criză profundă, marcată de sărăcie, incertitudine şi nesustenabilitate a politicilor actuale. Am ajuns aici datorită modelului de dezvoltare centrat pe stat. Acesta presupune, în esenţă, desconsiderarea persoanei şi proprietăţii private, cu cele două nefaste corolarii ale sale: risipa enormă de resurse şi degradarea valorilor civice şi morale. E un foarte bun prilej pentru a conştientiza că statul nu creează prosperitate şi cumsecădenie, ci doar redistribuie – interesat – avuţia produsă în sfera privată şi generează condiţii propice de manifestare pentru caracterele precare.

Moştenirea culturală şi socială a experimentului socialist din secolul al XX-lea a trenat după Revoluţia din 1989. Aceasta şi-a pus amprenta – prin mentalităţile paternaliste şi comportamentele colectiviste – atât asupra funcţionării democraţiei cât şi asupra evoluţiei economice.

În ceea ce priveşte guvernarea ţării,

este clar pentru toată lumea că România are o democraţie originală. Mai puţin clar este motivul pentru care aşa stau lucrurile. “Democraţia nu poate funcţiona dacă o mare parte a votanţilor se află pe ştatul de plată al guvernului. Dacă membrii Parlamentului nu se consideră reprezentanţi ai contribuabililor, ci exponenţi ai celor care primesc salarii, subvenţii, cadouri şi alte beneficii. Atunci s-a terminat cu democraţia” (Ludwig von Mises). Iar România se încadrează exact în acest model. Nu este de mirare că Parlamentul este instituţia cu cel mai scăzut grad de încredere din partea populaţiei şi că toată lumea se plânge de deficitul de democraţie.

Atunci când am înlăturat dictatura comunistă nu am realizat pericolul tiraniei majorităţii, al puterii maselor uşor manipulabile. Nu am realizat că democraţia ne răspunde doar la întrebarea Cine să conducă România? lăsând la voia celor ajunşi la putere să stabilească Cum să fie condusă România? Acesta este motivul pentru care România a fost condusă prost. În loc să dezbatem idei şi să votăm viziuni strategice, clasa politică ne pune să răspundem la întrebări lipsite de fond precum De câţi aleşi avem nevoie în Parlament? sau Cum să fie aleşi Aleşii?

Odată ajunşi la putere, creativitatea oamenilor politici se va rezuma doar la găsirea celor mai bune mijloace de a-şi spori avuţia proprie şi a grupurilor de interese aflate în spate. Şi asta trebuie să se întâmple cât mai repede în interiorul ciclului electoral. Așa cum arată experiența, Aleşii vor decide întotdeauna să conducă România nu pentru binele celor mulţi, ci pentru binele lor.

Pe scurt, ceea ce ne diferențiază în spațiul ideilor politice este următorul principiu: în vreme ce alții urmăresc să câștige puterea pentru a face statul mai eficient, noi dorim diminuarea lui.

În ceea ce priveşte economia,

spre deosebire de alte ţări fost-comuniste, România a rămas în urmă pe drumul dezvoltării economice. Nu este de mirare faptul că economia de piaţă este funcţională doar în documentele guvernanţilor, fie ei români sau europeni. Statul cheltuie în prezent cca. 40% din producţia naţiunii. El decide cu cât să ne impoziteze, nu cu gândul la nevoile noastre, ci în funcţie de nevoile aparatului guvernamental. El impune noi şi noi reglementări nu cu scopul de a ajuta dezvoltarea firmelor private, ci de a justifica necesitatea creării de noi agenţii guvernamentale. Spre exemplu, în prezent, românii trebuie să muncească 149 de zile dintr-un an pentru a acoperi cheltuielile statului. Doar apoi se pot ocupa şi de satisfacerea propriilor nevoi.

“Economia de piaţă nu are nevoie de apologii sau de propagandişti. Realizările sale vorbesc de la sine. Civilizaţia modernă este produsul filozofiei laissez-faire” (Ludwig von Mises). La începutul capitalismului, în era revoluţiei industriale și a creşterii fulminate a nivelului de trai pe care acest sistem le-a produs (simultan cu explozia demografică), nu au existat nici tributuri fiscale împovărătoare, nici subvenţii, nici drepturi sociale, nici privilegii, nici deficite sau datorii publice copleşitoare. Toate acestea au apărut pe măsură ce ideile socialiste au anesteziat raţiunea şi bunele moravuri, iar capitalismul a fost parazitat de o clasă politică cu o moralitate precară şi de afacerişti venali.

În schimb, creaţiile statului trebuie trâmbiţate, inaugurate cu fast şi tăiat de panglici, menţionate obsesiv – pentru a ascunde găurile negre în care s-au dus banii cetăţenilor şi pentru a satisface ambiţia trufaşă a vreunui politician.

În realitate, statul nu creează nimic. Socialiștii din toate partidele ne vând minciuna că fără stat nu există decât haos și anarhie. Adevărul este că, cu cât statul este mai mic cu atât societatea își poate dezvolta propria ordine a proprietății private și libertății personale. Socialiștii ne întrețin de asemenea iluzia că guvernul este Mâna Providenţială, care poate să crească bunăstarea tuturor. Dar nu este nicidecum vorba de magie. Pentru ca Guvernul să poată da un leu, trebuie mai întâi să îl ia prin impozitare tot de la noi. Pentru a crea un loc de muncă, distruge vrând-nevrând un altul. Pentru a stimula consumul dintr-un bun, va reduce consumul din altele.

Capitalismul şi libertatea economică cultivă virtuţi precum responsabilitatea, decenţa, cumpătarea, modestia, gândirea pe termen lung. Etatismul dezvoltă vicii precum laşitatea, risipa, vanitatea și servilismul. Piaţa liberă stimulează buna înţelegere între toţi: patronul magazinului din colţ mulţumeşte clienţilor care îi trec pragul. Dar intervenţiile guvernului încurajează discordia; când viaţa socială este politizată, strategia potrivită este: “Mulţumeşte-i primarului, mulţumeşte-i partidului, mulţumeşte-i ministrului sau preşedintelui, fii amabil cu guvernanţii şi dă-te bine cu puterea, că poate vei primi şi tu o pleaşcă”. Nu ne putem aştepta la mărinimie din partea guvernului. Mărinimos nu poate fi decât cel care este proprietar, stăpân pe roadele eforturilor sale, conştient de valoarea muncii depuse. În schimb, ministrul nu poate fi decât meschin, pentru că nu este în măsură să decidă decât temporar asupra unor resurse pe care le-a obţinut din condeiul rectificării bugetare.

În România, corupţia este endemică. Corupţia nu ţine în principal de moştenirea culturală sau de mentalităţi – altminteri nu am putea explica de ce milioane de români renunţă la practicile asociate corupţiei imediat ce trec graniţa. Corupţia ţine de mediul instituţional românesc, mai precis de sufocarea vieţii sociale prin reglementarea a tot ce mişcă. “Nimic nu corupe mai mult un om decât ipostaza de a fi un braţ al legii şi de a-i putea face pe ceilalţi oameni să sufere” (Ludwig von Mises). Corupţia este oricând şi pretutindeni un rezultat al instituţiilor paternaliste şi al intervenţionismului. Nu există cale mai directă şi mai eficientă de a elimina corupţia decât combaterea statolatriei și neutralizarea centrilor nervoși ai intervenționismului guvernamental. Şpaga dată profesorului, sau doctorului, va dispărea atunci când aceştia nu vor mai fi funcţionari publici, ci vor activa în instituţii private.

În ultimii douăzeci de ani, România a fost condusă în general prin programe anti-liberale. Datorită impozitelor copleşitoare, privilegiilor “sociale” sau “clientelare”, cotizaţiilor forţate, barierelor birocratice, politizării tuturor aspectelor vieţii – de la familie până la infrastrucură – societatea a ajuns pe punctul disoluţiei, autoritatea legii este ridiculizată de forţa pumnului sau de manevrele politice. România va putea să redevină o societate doar în măsura în care proprietatea privată, drepturile individuale, libertatea contractului sunt garantate de facto, nu doar de jure.

În ceea ce priveşte viitorul european,

evoluţiile recente din Europa pun tot mai mult sub semnul întrebării viabilitatea modelului social european. Sufocat de „social” prin propriile mecanisme redistributive, statul bunăstării a intrat într-o fază de agonie. Încercarea organismelor europene de a-l resuscita prin exacerbarea centralismului birocratic şi intervenţionismului va conduce la o „planificare” îngrijorătoare a economiei şi societăţii bătrânului continent.

O Europă armonizată nu înseamnă automat armonie în interiorul Europei. „Generozitatea” politicilor sociale este înălţată pe o fiscalitate tot mai împovărătoare. Iar în loc ca acestea să asigure coeziune socială, sfârşesc prin a anula creşterea economică şi a spori tensiunile intra-comunitare. Indiferent că avem în vedere spaţiul românesc sau european, trebuie spus clar că sistemul statului bunăstării nu reprezintă altceva decât o metodă sigură de transformare pas cu pas a economiei de piaţă în socialism.

Dacă eurocraţii vor să construiască o Uniune a Statelor Europene Socialiste, noi spunem NU! La fel spun din ce în ce mai mulţi cetăţeni ai Europei, fie că sunt din ţări mai dezvoltate sau mai sărace. La fel spun şi românii, al căror grad de încredere în viitorul european şi în structurile politice europene a scăzut substanţial faţă de anii trecuţi. Uniunea Europeană nu mai este acum răul cel mic, deoarece actuala evoluţie trasată de la Bruxelles se abate serios de la principiile ce au stat la baza constituirii pieţei comune.

Ce urmărim

Soluţia pe care o propunem este micşorarea puterii statului. Cu cât statul este mai mic, cu atât este mai important individul; cu cât statul decide mai puţine lucruri pentru toată lumea, cu atât fiecare dintre noi poate decide mai mult pentru el însuşi; cu cât statul are mai puţini bani, cu atât este mai bogat individul.

Această soluție este realizabilă și oportună prin modificarea Constituției și a legislației actuale.

• Cum putem face statul mai mic?

  Prin următoarele măsuri:

  • Degrevarea statului de funcții și atribuții și transferarea lor către comunitățile (nu autoritățile) locale. Descentralizarea este un deziderat politic aproape universal. Într-adevăr, datorită presiunii electorale, decidenţii locali manifestă o responsabilitate mai mare faţă de alegători în gestionarea fondurilor publice în comparaţie cu cei ministeriali. Dar ideea centrală este că descentralizarea autentică nu se referă la mutarea atribuțiilor statului de la guvern la prefectură sau primărie, de la București la Brașov, ci la concedierea guvernului și la angajarea responsabilității individului, familiei, comunităților locale.
  • Reducerea la minim a numărului de poziții decizionale din administrația publică centrală și locală. Urmărim eliminarea salarizării preferențiale și reducerea posibilității obținerii de rente prin exercitarea discreționară a funcției publice. Birocrații și clientela politică vor fi astfel stimulați să-și convertească comportamentul strict redistributiv într-unul antreprenorial: să prospere nu prin vânătoare/acordare de favoruri și privilegii din banul public, ci prin obținerea de câștiguri legitime din activități proprii pe piața liberă.
  • Reducerea la minim a numărului de poziții administrative (funcționari) din administrația publică centrală și locală. Viaţa de zi cu zi a românilor nu poate fi îmbunătăţită fără o reducere drastică a birocraţiei. Funcționarii disponibilizați se vor integra în sectorul privat, care se va extinde și se va consolida prin însăși „deparazitarea” sa de finanțarea „caracatiței” aparatului birocratic public. Introducerea principului consimţământului implicit în soluţionarea diferitelor cereri, introducerea ghişeului unic de autorizare pentru acele activităţi în care statul va mai avea responsabilităţi specifice sau externalizarea certificării reprezintă câteva din măsurile rapide de revitalizare a societăţii şi mediului de afaceri românesc.
  • Reforma sistemului juridic, care trebuie să vizeze:
    • Simplificarea legislaţiei: Îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar ca serviciu public şi sporirea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie se poate realiza printr-o reformă unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative, menită a simplifica procedurile judiciare şi administrative.
    • Reducerea taxelor aferente actului de justiţie: Este necesar ca valoarea taxelor pentru deschiderea unei acţiuni să nu aibă un efect descurajator și să fie accesibilă inclusiv cetățenilor cu venituri mici.
    • Responsabilizarea magistraţilor, prin corelarea salarizării cu calitatea actului de justiție întreprins.

• Cum putem decide mai mult pentru noi?

  Prin următoarele măsuri:

  În educație

  • Starea de fapt

    Educaţia românilor se află pe un trend descendent. Sistemul de învăţământ este la ani-lumină distanţă de necesităţile societăţii noastre. Până acum, efectul clar al reformelor întreprinse a fost împingerea planurilor de învăţământ într-o mişcare browniană şi devalorizarea constantă a diplomelor. În ciuda creşterii constante a cheltuielilor publice, performanţele educaţionale au scăzut (vezi rata promovabilităţii la bacalaureat; nicio instituţie românească de învăţământ nu a pătruns în clasificări internaţionale relevante). Un student „instruit” în universităţile de stat costă de 10 ori mai mult decât cel instruit la privat (ţinând cont nu doar de alocaţia efectivă pe cap de student, ci şi de costurile totale ale aparatului birocratic aferent)

  • Ce propunem

    • Desfiinţarea monopolului statului în planificarea învățământului. Desfiinţarea obligativităţii acreditării de către stat a instituţiilor de învăţământ şi a programelor de studii va conduce la creşterea diversităţii educaţiei şi înlăturarea modelării tuturor şcolilor după chipul şi asemănarea celor de stat.
    • Reconsiderarea și reducerea obligativităţii învăţământului public: doar primii patru ani de studiu trebuie să aibă statutul de învățământ obligatoriu finanțat de stat. Chiar și pentru acest stadiu trebuie să existe alternativa școlii private. Măsura va conduce la apariţia unei pieţe reale a serviciilor la nivelul tuturor treptelor educaţionale, iar părinţii vor fi liberi să aleagă pentru copiii lor şcoala dorită.
    • Finanţarea marginală a educaţiei din fonduri publice: presupune acordarea de vouchere educaţionale în cazul celor care fac dovada lipsei de posibilităţi materiale.
    • Privatizarea şcolilor de stat. Proprietatea de stat în educație a dus la apariţia fenomenului de diplomo-scleroză în randul tinerilor şi, implicit, la devalorizarea constantă a diplomelor pe piaţa muncii.
    • Legalizarea alternativelor educaţionale private: presupune crearea cadrului legislativ care să favorizeze dezvoltarea alternativelor private autentice, mergând de la şcoli/universităţi/licee/ gradiniţe private, până la educaţia în familie (homeschooling).

  În sănătate

  • Starea de fapt

    Poate nicăieri nu se observă mai limpede decât în sistemul sanitar public românesc că aşa-zisele servicii gratuite oferite de stat sunt fie inexistente, fie deloc gratuite – asta atunci când nu se transformă în veritabile “rele” publice.

    În prezent, cine câștigă 800 de lei plătește la stat drept contribuție la fondul de sănătate circa 100 de lei, adică o optime din salariul net. Așa-i ajută statul asistențial pe săraci. În plus, pe lângă faptul că cer mai mulți bani de la Casa de Asigurări, spitalele publice mai cer bolnavului să vină cu bani de acasă pentru materiale și medicamente. Iar venitul la negru al doctorilor este mai mare decât cel oficial – aceasta dacă nu cumva cineva crede că un doctor poate trăi cu salariul de la stat.

    Sub aspectul eficienţei: spitalele publice decontează de la Casa de Asigurări de Sănătate mai mult decât cele private (raportându-ne la acelaşi serviciu).

  • Ce propunem

    • Desfiinţarea obligativităţii contribuţiilor la asigurările de sănătate: implică lăsarea deciziei la nivelul individului atât în ceea ce priveşte cuantumul sumei alocate pentru servicii medicale, cât şi în ceea ce priveşte alegerea furnizorului de astfel de servicii.
    • Dezvoltarea asigurărilor private de sănătate: fiecare individ va putea opta pentru un anumit pachet de servicii medicale în funcţie de starea sa de sănătate şi de suma pe care dorește să o aloce.
    • Privatizarea spitalelor publice: Sistemul public de sănătate este falimentar. O dovedesc sondajele în rândul populaţiei, dar şi expansiunea puternică a spitalelor şi clinicilor private. Susținem privatizarea spitalelor publice, iar pentru a asigura un nivel minim de asistenţă medicală celor cu venituri insuficiente sau pentru servicii de urgenţă, statul să finanţeze direct pacientul.

  În muncă

  • Starea de fapt

    Piaţa românească a muncii este una dintre cele mai obstrucţionate şi inflexibile din Europa, atât în ceea ce priveşte nivelul taxării, cât şi al reglementării. Elemente principale ce determină această stare de lucruri sunt: salariul minim pe economie; dificultatea concedierii; reglementările privind securitatea muncii; cele privind reglementarea accesului la anumite profesii; reglementarea orelor suplimentare; rigiditatea programului de lucru; reglementarea duratei vieţii active etc.

  • Ce propunem

    • Liberalizarea pieţei muncii: eliminarea prevederilor privind salariul minim şi abrogarea reglementărilor care descurajează în prezent angajarea forţei de muncă.

  În fiscalitate

  • Starea de fapt

    Degrevarea statului de funcții duce la reducerea nevoii de bani publici necesari finanțării acestor funcții. Un stat mai mic este un stat cu un buget comprimat atât pe partea de surse/venituri cât și pe partea de utilizări/cheltuieli. Astfel, măsurile pe care le susținem se diferențiază net de „politica de austeritate” urmată în prezent, care țintește la însănătoșirea statului – implicit prin sărăcirea individului – și ale cărei rezultate sunt evidente: subminarea perspectivelor de creștere economică și alimentarea contradicțiilor sociale.

  • Ce propunem

    • Reducerea şi simplificarea impozitării „Taxe mai mici şi mai puţine” reprezintă dezideratul nostru. Regimul fiscal actual este extrem de stufos, numărând sute de taxe. Cu cât numărul de taxe este mai redus, cu atât costul administrării fiscale este mai mic, iar capacitatea de previziune antreprenorială este mai mare. Cu cât povara fiscală este mai redusă, cu atât sunt mai stimulate investiţiile şi bunăstarea populaţiei.
    • Reducerea bugetului administrației publice. Scăderea fiscalității nu trebuie urmată pentru creșterea veniturilor atrase la bugetul statului. Celor care văd în relaxarea fiscalității un mijloc subtil pentru creșterea rolului statului le spunem: dacă prin diminuarea impozitării veniturile strânse de guvern cresc, atunci înseamnă că impozitele nu au scăzut suficient!
    • Reducerea datoriei publice: interzicerea prin Constituție a împrumutului de către stat, care împovărează generațiile viitoare. Spre deosebire de regulile vehiculate în prezent, principiul eliminării datoriei publice este simplu, transparent, imposibil de manipulat politic.
    • Desfiinţarea obligativității sistemului public de pensii, în sensul încetării treptate a plăţii contribuţiei aferente la buget (CAS), astfel încât să existe posibilitatea achitării pensiilor existente, dar fără a-i mai menţine pe salariaţii actuali în capcana cotizaţiei către un sistem nesustenabil şi care nu le va asigura venituri decente la bătrânețe.
    • Eliminarea statutului de unic mijloc legal de plată deţinut de leu. Cu alte cuvinte, desfiinţarea monopolului producţiei de monedă al băncii centrale concomitent cu restituirea libertăţii cetăţenilor de a-şi alege moneda convenabilă. Eliminarea posibilității statului de a tipări bani pentru a-și acoperi cheltuielile ne va feri de „impozitul ascuns” al inflației, iar avuția fiecăruia va fi astfel protejată împotriva inflației uneltite politic.

De ce să aderi la Manifest

Fie că ne place sau nu, nu putem spera la o viață mai bună dacă ne încredințăm soarta în mâinile statului. „Liberalismul social” este doar un sinonim pentru „socialismul cu față umană”. Oamenii nu pot rămâne liberi și nici nu pot trăi mai bine, dacă acceptă ideile și programele paternaliste. Falimentul acestor programe este vădit astăzi, iar noi ne aflăm la răscruce: fie acceptăm scuzele oficiale și cedăm insistențelor de a da mai mult guvernului, fie decidem că prosperitatea și coeziunea socială pot fi atinse doar dacă schimbăm direcția – către libertate. Miza este propria noastră soartă și cea a urmașilor noștri.